LILIECI
17 martie 2009Intr-o zi, nu-l mai auzeam pe batranul liliac … simteam aer, apa, lumina, si toate lucrurile ciudate pe care mi le povestise. Si toate se contopeau in ceva nedefinit, o bucurie imensa. Era LIBERTATE, nu stiu exact cum mi-am dat seama, probabil ca era ceva mai mare decat pestera noastra. Atunci m-am ridicat usor, mergand spre iesirea din pestera. Ciudat, nu era prea departe, dar nu facusem nici o data drumul asta, nici macar cu gandul. Imi era putin frica, dar celelalte simturi imi spuneau ca ma apropii. Deja aerul era altfel, mai usor, mai uscat, mai caldut. Auzeam zgomote care nu patrunsesera nicicand pana in strafundurile pesterii. Lumina era din ce in ce mai puternica. Un val de caldura, lumina si zgomot m-a lovit ca o… ca o… cred ca asa te loveste o stanca. Cand mintea s-a mai limpezit, am realizat ca SUNT AFARA! Am vazut fiinte micute zburand libere pri aer si m-am avantat alaturi de ele. Era o nebunie, era LIBERTATE! Totul se invartea in jurul meu, tipam de bucurie, urlam… LIBERTATE!
Binenteles ca nici eu nu aveam aripi, asa ca dupa cele cateva secunde de fericire, am atins pamantul. Acum, ranit si cu sangele umplandu-mi gura si nasul si ochii si oasele iesindu-mi prin pielea albicioasa-cenusie, incerc sa ma tarasc inapoi, in strafundurile pesterii, sa-i cer iertare batranului meu liliac fara aripi… liliac… sau om?
Viaţă
25 ianuarie 2009Soarele luminează puternic clădirile şi le face să arate de
un alb ireal, pe fundalul cerului vineţiu. Picături mari de apă se scutură după
frunzele măslinilor, mişcate alene de vântul călduţ si curat care adie după
ploaia năpraznică. Câteva vrăbii se
bălăcesc cu mare zarvă in băltoacele rămase în pietrişul din grădiniţa cu
măslini şi pini pitici de lângă han. Pe treptele Universităţii, chiar în faţa
statuii zeiţei Athena, bătrînul Dascăl le vorbeşte discipolilor care-l ascultă
îngânduraţi. Oare ce taine ale Universului le mai desluşeşte? Faţa sa încreţită
de povara anilor, privirea senină, care uneori parcă pătrunde în tine ca un
fulger de cristal, sunt imagini familiare atâtor şi atâtor generaţii de
învăţăcei. Unii din ei poate acum au inceput să simtă povara anilor, iar
privirile lor au inceput să se însenineze. La colţul palatului, tânărul scrib
se chinuie să-şi ascută stilusul. Hmm, probabil că azi bătrânul Conducător va
mai supune judecăţii Cetăţenilor una din Legile care l-au făcut cunoscut lumii
ca un mare Înţelept. Cetăţenii amendează rar Legile. Cu greu poate cineva să
găseascăun tâlc mai meşteşugit decât cel care de zeci de ani îi călăuzeşte
într-o viaţă liniştită şi armonioasă. Cel care îi cunoaşte pe fiecare cu bune
şi rele mai bine decât fiecare îşi cunoaşte şi bunele şi relele. La fântâna din
margine, femeile se grăbesc să-şi întindă iar rufele pe piatra tocită de vreme şi
de rufe întinse la spălat… Copiii au ieşit din adăpostul Porţii mari şi se
fugăresc guralivi printre trecători, făcând concurenţă vrăbiilor în ale
gălăgiei. Cetăţenii forfotesc printre tarabele negustorilor, întinse pe lângă
Zid, de o parte şi de alta a Porţii mari. Din adunătura pestriţă se disting
câteva feluri de Oameni. Sunt cei de
la Miazăzi, micuţi, măslinii, plini de vioiciune,
navigatori îndrăzneţi şi pescari pricepuţi. Se văd şi cei de
la Răsărit, tot măslinii,
tăcuţi, îmbrăcaţi în hainele lor verzi şi cercetând curioşi tot ce-i
înconjoară. Cei de
la Apus,
constructori iscusiţi, cărând după ei o grămadă de obiecte ciudate. Cei din
Miazănoapte, bărboşi, masivi, calmi, îmbrăcaţi în hainele lor aspre par nişte
stânci. Pe pervazul alb al ferestrei, o pisică mă priveşte drept în suflet. Mă
scutur uşor de vraja în care m-a cufundat spectacolul vieţii şi mă trezesc. Îţi
mulţumesc, cititorule, că în aceste câteva minute ai trăit alături de mine o
secundă din viaţa Agorei Magna .