agoramagna

Limita dintre alb si negru e o linie infinit de subtire . In aceasta linie gasim o infinitate de tonuri de gri . Si uite asa, o lume infinit de mica e infinit de mare. Ca doar e infinita.

    Aici, in pestera mea, liliecii nu aveau aripi. Si fiindca nu puteau sa zboare, nu au reusit sa se hraneasca si au murit toti. Ma rog, in afara de unul singur, care nu se stie prin ce minune, supravietuia. Si chiar ii mergea bine. Stateam cu el de vorba si-mi povestea cate in luna si-n stele. Era batran. Nu stiu exact cat de batran, nasterea lui se pierdea undeva in trecut . Iar trecutul, de ce sa n-o recunoastem, daca e cu o secunda mai vechi decat prima noastra amintire, se considera tenebra a istoriei…     Il ascultam zi si noapte, povestindu-mi despre LUME: aer care se simtea altfel decat curentul slab de aici, dintre doua crapaturi, in adancul pesterii mele. Mai era si apa, altfel decat suvita ce se prelinge tot timpul pe peretele de langa cuibul nostru. Lumina era peste tot acolo… si multe altele, pe care nu le intelegeam: animale, pasari , verdeata… Mai ales pasarile. Cum adica, aveau aripi, erau libere, zburau?
    Intr-o zi, nu-l mai auzeam pe batranul liliac … simteam aer, apa, lumina, si toate lucrurile ciudate pe care mi le povestise. Si toate se contopeau in ceva nedefinit, o bucurie imensa. Era LIBERTATE, nu stiu exact cum mi-am dat seama, probabil ca era ceva mai mare decat pestera noastra. Atunci m-am ridicat usor, mergand spre iesirea din pestera. Ciudat, nu era prea departe, dar nu facusem nici o data drumul asta, nici macar cu gandul. Imi era putin frica, dar celelalte simturi imi spuneau ca ma apropii. Deja aerul era altfel, mai usor, mai uscat, mai caldut. Auzeam zgomote care nu patrunsesera nicicand pana in strafundurile pesterii. Lumina era din ce in ce mai puternica. Un val de caldura, lumina si zgomot m-a lovit ca o… ca o… cred ca asa te loveste o stanca. Cand mintea s-a mai limpezit, am realizat ca SUNT AFARA! Am vazut fiinte micute zburand libere pri aer si m-am avantat alaturi de ele. Era o nebunie, era LIBERTATE! Totul se invartea in jurul meu, tipam de bucurie, urlam… LIBERTATE!

    Binenteles ca nici eu nu aveam aripi, asa ca dupa cele cateva secunde de fericire, am atins pamantul. Acum, ranit si cu sangele umplandu-mi gura si nasul si ochii si oasele iesindu-mi prin pielea albicioasa-cenusie, incerc sa ma tarasc inapoi, in strafundurile pesterii, sa-i cer iertare batranului meu liliac fara aripi… liliac… sau om?

Soarele luminează puternic clădirile şi le face să arate de
un alb ireal, pe fundalul cerului vineţiu. Picături mari de apă se scutură după
frunzele măslinilor, mişcate alene de vântul călduţ si curat care adie după
ploaia năpraznică. Câteva vrăbii se
bălăcesc cu mare zarvă in băltoacele rămase în pietrişul din grădiniţa cu
măslini şi pini pitici de lângă han. Pe treptele Universităţii, chiar în faţa
statuii zeiţei Athena, bătrînul Dascăl le vorbeşte discipolilor care-l ascultă
îngânduraţi. Oare ce taine ale Universului le mai desluşeşte? Faţa sa încreţită
de povara anilor, privirea senină, care uneori parcă pătrunde în tine ca un
fulger de cristal, sunt imagini familiare atâtor şi atâtor generaţii de
învăţăcei. Unii din ei poate acum au inceput să simtă povara anilor, iar
privirile lor au inceput să se însenineze. La colţul palatului, tânărul scrib
se chinuie să-şi ascută stilusul. Hmm, probabil că azi bătrânul Conducător va
mai supune judecăţii Cetăţenilor una din Legile care l-au făcut cunoscut lumii
ca un mare Înţelept. Cetăţenii amendează rar Legile. Cu greu poate cineva să
găseascăun tâlc mai meşteşugit decât cel care de zeci de ani îi călăuzeşte
într-o viaţă liniştită şi armonioasă. Cel care îi cunoaşte pe fiecare cu bune
şi rele mai bine decât fiecare îşi cunoaşte şi bunele şi relele. La fântâna din
margine, femeile se grăbesc să-şi întindă iar rufele pe piatra tocită de vreme şi
de rufe întinse la spălat… Copiii au ieşit din adăpostul Porţii mari şi se
fugăresc guralivi printre trecători, făcând concurenţă vrăbiilor în ale
gălăgiei. Cetăţenii forfotesc printre tarabele negustorilor, întinse pe lângă
Zid, de o parte şi de alta a Porţii mari. Din adunătura pestriţă se disting
câteva feluri de Oameni. Sunt cei de
la Miazăzi, micuţi, măslinii, plini de vioiciune,
navigatori îndrăzneţi şi pescari pricepuţi. Se văd şi cei de
la Răsărit, tot măslinii,
tăcuţi, îmbrăcaţi în hainele lor verzi şi cercetând curioşi tot ce-i
înconjoară. Cei de
la Apus,
constructori iscusiţi, cărând după ei o grămadă de obiecte ciudate. Cei din
Miazănoapte, bărboşi, masivi, calmi, îmbrăcaţi în hainele lor aspre par nişte
stânci. Pe pervazul alb al ferestrei, o pisică mă priveşte drept în suflet. Mă
scutur uşor de vraja în care m-a cufundat spectacolul vieţii şi mă trezesc. Îţi
mulţumesc, cititorule, că în aceste câteva minute ai trăit alături de mine o
secundă din viaţa Agorei Magna .

Nu văd bine. Caut hrana . O simt şi mirosul ei ma cheama. Aproape. Tot mai aproape. Sfâşietor de aproape. Aş fi vrut să o vad. Dar o simt şi ma cheamă. Nu-i pot rezista. Unde e? O simt. Stă ascunsă pe aici pe undeva. Îi simt şi pe ceilalţi. Nu sunt prea mulţi, dar hrana nu ajunge decît la unul. Trebuie să fiu eu! Şi ei o simt. Şi vîrtejurile de mizerie îţi intra în ochi şi nu pot să o văd. TREBUIE SĂ FIU PRIMUL! Ceilalţi sunt mai mari şi mai puternici decât mine. Dar eu am simţurile mai ascuţite. HRANA! Mă cheama şi mă doare. Vreau să pot să văd ceva! EU O VOI GĂSI PRIMUL! O simt, e ascunsă aici, lângă mine. Ceilalţi o simt si ei. Sunt aproape. Aproape am ajuns. O VĂD! Am prins-o! PRIMUL! Mănânc cu lăcomie. Ceilalţi sunt aici! Simt o durere paralizantă. Nu mai pot să fac nimic. Îmi simt corpul cum se zbate în spasme şi nu-l pot controla. Mă sufoc. Lumina îmi arde ochii. Simt cum ceva mi-a străpuns cerul gurii si capul. Nu, nu sunt ceilalţi. Ei nu pot face aşa ceva. În timp ce mă sufoc şi lumina îmi arde ochii simt cum ceva ma prinde şi ma ţine fix. Spasmele s-au mutat în mine şi mă sfâşie. Mă dezintegrez. Aud zgomote ciudate, în timp ce viaţa se scurge din mine. Arsura acelui ceva care mă străpunsese şi acum ieşea din craniul meu o simt cumva din depărtare. Lumina care mă ardea e doar o mângâiere plăcută. Linişte. Uitare. Final . Stai liniştit, acum eşti din nou om. Îţi place să pescuieşti?